CULTURAL - EDUCATIV

C   O   N   C   E   R   T   U   L      E   D   U   C   A   T   I   V

"P e t r i c ă   ş i   l u p u l"

 

 

 

 

Vădind un talent muzical ieşit din comun, copilul-minune Serghei a început să compună muzică pentru pian la vârsta de numai cinci ani, pentru ca, la nouă ani să încerce chiar să scrie o operă. La vârsta de treisprezece ani, când a fost admis la conservator, atrăgea atenţia tuturor asupra sa, inclusiv prin infăţişare şi atitudinea sobră. A prezentat atunci la conservator patru opere, o simfonie, două sonate şi alte piese pentru pian. Printre profesorii săi celebri se aflau Rismki-Korsakov, Nicolai Cerepnin, Anatol Leadov şi pianista Anna Essipova.

 

Pe parcursul anilor de studenţie, muzica pe care Prokofiev a compus-o i-a îngrozit de-a dreptul pe venerabilii săi profesori. Când cânta la pian, Prokofiev se manifesta ca „un demon de gheaţă” - nu ezita sa recurgă la disonanţe supărătoare şi ritmuri bizare, afişând o stăpânire de sine deplină şi o totală detaşare. Nu păstra absolut nimic din tradiţia interpretării moştenită de la Chopin şi Liszt. În anul 1914, a câştigat Premiul „Rubinstein” pentru pian, prezentând propriul Concert in Re bemol.

După izbucnirea Revoluţiei, Prokofiev s-a îndreptat spre Statele Unite, trecând mai întâi prin Japonia, luând cu el câteva compoziţii majore. A devenit unul dintre cei mai controversaţi compozitori ai epocii sale. Spre sfârşitul anilor ’30, îl cuprinde dorul de Rusia, unde trimitea majoritatea premierelor.

Reîntors în ţară, în anul 1934, se consacră exclusiv creaţiei artistice. Este încununat cu premii, distincţii şi titluri onorifice. Muzica lui, tonală, cu o personaliate puternică, se distinge prin numeroase calităţi (supleţea, concizia discursului melodic, celeritatea, aplombul, încrederea în sine, spiritul eroic), conferindu-i lui Prokofiev o poziţie specială în rândul celorlalţi compozitori.

Printre primele compoziţii definitivate imediat după revenirea sa în Rusia a fost şi Povestea muzicală „Petrică şi lupul”, scrisă în doar două spătămâni, în aprilie 1936, pentru un teatru pentru copii din Moscova.

Prokofiev a inventat povestea şi a scris singur textul care să-i ilustreze muzica, pornind de la câteva frânturi de amintiri din propria sa copilărie. Conţinutul melodic al lucrării este perfect adaptat pentru a ilustra caracterul ludic al naraţiunii: fiecare personaj din poveste individualizat şi evidenţiat până la cele mai fine trăsături descriptive de caracter, de câte un instrument diferit sau grup de instrumente: Petrică este reprezentat prin vocea instrumentelor cu coarde, pasărea - de flaut, raţa - de oboi, pisica - de clarinet, lupul - de partida cornilor ş. a. m. d.

Savuroasa Poveste muzicală „Petrică şi lupul” s-a bucurat imediat de un covârşitor succes de public, devenind preferata copiilor din lumea întreagă. Dar stilul ei componsitic este, totuşi, destul de sofisticat, pentru ca lucrarea să fie gustată inclusiv de publicul matur. Iar morala din finalul poveştii poate reprezenta oricând o lecţie de etică şi de demnitate pentru orice om: nu poţi fi cu adevărat un erou, fără asumarea unor riscuri.

 

Temele muzicale ale poveştii muzicale „Petrică şi lupul”

1. Tema păsării este interpretată de flaut;

2. Tema raţei - oboiul;

3. Tema pisicii - clarinetul;

4. Tema bunicului - fagotul;

5. Tema lupului - partida de corn francez;

6. Tema vânătorilor - instrumentele de percuţie;

7. Tema lui Petrică - grupul instrumentelor cu coarde din orchestră.

 

 

 

Tocmai atunci, apare o raţă care tot da târcoale împrejur. Ea s-a bucurat nespus că Petrică nu închisese poarta şi s-a hotărât să facă o baie de înviorare în iazul care se afla în luminiş. Zărind raţa, păsărica îşi ia zborul din copac şi coboară în iarbă, aşezându-se lângă răţuşcă.

Scuturându-şi penele, o întreabă mirată: „Ce fel de pasăre eşti tu, dacă nu poţi să zbori?”, la care, raţa îi răspunde: „Dar tu, ce fel de pasăre eşti, dacă nu eşti în stare să înoţi?” şi se scufundă în iaz. Şi se tot ceartă, se tot ceartă, raţa înotând în iaz, iar păsărica ţopăind pe mal.

Deodată, ceva îi atrage atenţia lui Petrică. El observă o pisică care se târăşte, stând la pândă, prin iarbă. Se gândea pisica: „Păsărica aia este preocupată cu cearta, numai bine s-o înhaţ” Furişându-se, pisica se îndreaptă spre ea călcând uşor pe perniţele catifelate ale lăbuţelor.

„Fii atentă!”, strigă Petrică şi pasărea zboară imediat în copac, în timp ce raţa se „răţoieşte” arţăgoasă la pisică, din mijlocul iazului. Pisica dă târcoale copacului, gândind în sinea ei: „Se merită, oare, să mă caţăr atât de sus în copac? Odată ajunsă acolo, pasărea îşi ia zborul.”

Chiar atunci, bunicul iese afară. El era supărat, fiindcă Petrică plecase în luminiş: „Este un loc periculos. Dacă un lup s-ar ivi din pădure, atunci ce-ai să te faci?” Însă Petrică nu a luat în seamă cuvintele bunicului. Băieţii ca el nu se tem de lupi. Însă bunicul l-a luat pe băiat de mână, pentru a merge acasă şi a încuiat poarta.

Nici nu a plecat bine copilul, că a şi ieşit un lup din pădure. Dintr-o săritură, pisica s-a suit în copac. Raţa s-a cutremurat şi, speriată, a ieşit afară din iaz. Însă, oricât de mult s-a străduit să fugă, nu a putut să scape de lup. Acesta se apropia, mai aprape, şi mai aproape, apoi, prinzând-o, a înfulecat-o dintr-o înghiţitură.

Şi acum, iată cum stau lucruile: pisica sta pe o creangă, pasărea - pe o alta, însă... nu prea aproape de pisică. Iar lupul se tot învârtea, se tot rotea în jurul copacului, privind la ele cu ochi lacomi.

În acelaşi timp, Petrică, fără cea mai mică tresărire de teamă, sta în spatele portiţei închise privind la ceea ce se întâmplă. Fuge acasă, ia o frânghie şi sare peste zidul înalt de piatră. Una dintre ramurile copacului, în jurul căruia lupul se tot învârtea, se apleca chiar deasupra zidului. Ţinându-se de ramură, Petrică sare uşor în copac, zicându-i păsării: „Ia-ţi zborul în jos şi roteşte-te peste capul lupului. Însă ai grijă ca nu cumva să te prindă!”

Pasărea aproape atinge cu aripile capul lupului, în timp ce acesta se repede s-o înhaţe furios, când dintr-o parte, când din alta. O, cât l-a mai necăjit pasărea pe lup şi cât de mult dorea el s-o prindă! Însă pasărea s-a dovedit mai deşteaptă, iar lupul nu a mai putut să facă nimic înaceastă privinţă.

În acelaşi timp, Petrică a făcut un lasou şi, lăsându-l cu grijă în jos, l-a apucat pe lup de mijloc, trăgându-l cu toată puterea. Simţindu-se el însuşi prins, lupul începu să se zbată sălbatic, încerând să scape. Însă Petrică legă celălalt capăt al frânghiei de copac şi lupul,zbătându-se, nu face altceva decât să strângă şi mai tare frânghia în jurul trului lui.

Chiar atunci, vânătorii ies din pădure şi, ţintind lupul, se pregătesc să tragă cu puştile în el. Dar Petrică zice către ei ei din copac: „Nu trageţi! Păsărica şi cu mine am prins deja lupul. Acum, ajutaţi-ne să-l ducem la grădina zoologică!”

Şi acum, imaginaţi-vă parada trumfală: Petrică aşezat în frunte, după el - vânătorii gardând lupul, iar în urma lor - bunicul şi pisica. Bunicul îşi scutura capul vociferând nemulţumit: „Ei bine, şi dacă Petrică n-ar fi prins lupul? Ce s-ar fi putut întâmpla?” Peste ei, zbura păsărica ciripind fericită: „Ei, ce bravi camarazi suntem noi, Petrică şi cu mine! Ia te uită ce am prins aici!”

Şi, dacă cineva ar asculta cu foarte mare atenţie, ar putea auzi raţa măcănind înăuntrul lupului; deoarece acesta, în marea lui lăcomie, o înghiţise de vie.

Povestea se încheie cu parada personajelor pe drumul spre grădina zoologică. Copiii ar putea să presupună că toate personajele ajung la grădina zoologică şi că totul se termină cu bine, în mod fericit.

Prokofiev a ales în mod intenţionat să lase povestea fără un sfârşit determinat (cu scenariul deschis), oferindu-le copiilor un excelent priej să-şi imagineze singuri ce-ar dori ei să mai urmeze. Un interes special îl reprezintă relaţia tensionată dintre lup şi raţă. 

Dacă raţa ar putea să scape din stomacul lupului? Şi dacă da, cum ar reuşi? Ce s-ar mai putea întâmpla pe drumul spre grădina zoologică? Chiar ar ajunge acolo toate personajele?

Toate aceste incertitudini nu reprezintă altceva decât tot atâtea surse de inspiraţie pentru imaginaţia copiilor, care ar putea ei înşişi să încheie povestea.

 

 

*********

C   O   N   C   E   R   T   U   L      E   D   U   C   A   T   I   V



“C a r n a v a l u l   a n i m a l e l o r”

 

Suita pentru două piane şi orchestră

de C. SAINT-SAËNS

 

CAMILLE  SAINT-SAËNS
(1835 - 1921)
 

Născut la Paris, Saint-Saëns a manifestat o precocitate extraordinară: primele compoziţii le-a realizat la vârsta de şapte ani, debutul ca pianist având loc la vârsta de zece ani. Înscris de timpuriu la Conservator, studiază cu Halévy şi Gounod. Între anii 1858 - 1877 este organist la Catedrala “St. Madeleine” şi, în paralel, profesor la Şcoala “Niedermayer”, unde i-a avut ca elevi pe Fauré şi Messager. Iniţiator al Societăţii Naţionale de Muzică, Saint-Saëns a jucat un rol important în dezvoltarea muzicii franceze din a doua jumătate a secolului XIX.

Mare pianist, Saint-Saëns a fost apreciat de Liszt (sub a cărui influenţă a scris seria sa de poeme simfonice), de Clara Schumann, Anton Rubinstein. A întreprins numeroase călătorii de concerte în Germania, Anglia, S. U. A., Spania, Rusia, India, Indochina, Egipt, punându-şi în valoare toate atributele personalităţii sale artistice: compozitor, organist, pianist şi dirijor. V

asta sa creaţie cuprinde toate genurile muzicale: 13 opere (printre care şi celebra Samson şi Dalila), patru poeme simfonice (Vârtelniţa Omphalei, Phaeton, Dans macabru, Tinereţea lui Hercule), trei oratorii, patru cantate, trei simfonii, suite, uverturi, lucrări concertante (cinci concerte pentru pian, trei pentru vioară, două pentru violoncel), muzică de cameră, piese pentru pian şi orgă, lieduri, muzică de scenă.

Ideile sale estetice au fost exprimate într-o serie de articole apărute în presa vremii şi publicate ulterior în volumul Harmonie et melodie.

 

Suita “Carnavalul animalelor” pentru două piane şi orchestră

 

Compusă în anul 1886, în timpul unei vacanţe petrecute în Austria, Suita “Carnavalul animalelor”, subintitulată sugestiv “mare fantezie zoologică”, reprezintă o savuroasă glumă muzicală, menită să evoce impresii culese într-o grădină zoologică, dar, după cum spunea autorul cu un zâmbet maliţios, “uneori şi în viaţa cotidiană, printre semenii noştri”.

Suita este alcătuită din 14 tablouri miniaturale, scrise pentru un ansamblu instrumental original de proporţii reduse: două piane, două viori, o violă, un violoncel, un contrabas, un flaut, un clarinet, celestă şi xilofon.

I. Introducere şi marşul regal al leului
Un motiv energic vesteşte apropierea leului. Mândru şi triumfător, regele animalelor defilează în ritmul unui marş oriental, întretăiat din când în când de un răcnet sfidător.

II. Găini şi cocoşi
Trei găini se iau la întrecere cotcodăcind, dar veselul lor concert este mereu întrerupt de cântecul disonant al unui cocoş răguşit.

III. Măgari sălbatici
O succesiune furtunoasă de game şi arpegii ale celor două piane sugerează imaginea unei turme de măgari în plină cursă.

IV. Broaşte ţestoase
Ironizând mişcarea înceată şi stângace a broaştelor ţestoase, compozitorul foloseşte tema celebrului french-cancan din opereta Orfeu în infern de Offenbach; melodia, foarte vioaie şi antrenantă în forma iniţială, este redată aici într-un tempo extrem de tărăgănat.

V. Elefantul
Greoi şi posomorât, elefantul dansează un vals lent.

VI. Canguri
Cei doi pianişti imită salturile unei cete de canguri.

VII. Acvariu
Întregul ansamblu cântă în surdină arpegii şi pasaje rapide, zugrăvind imaginea multicoloră a unui acvariu plin de peşti exotici.

VIII. Urechiaţii

Cele două viori dialoghează, întruchipând “personajele cu urechi lungi”.

IX. Cucul în pădure
În timp ce pianele evocă un peisaj romantic, clarinetul imită cântul cucului.

X. Coteţul cu păsări
Spre seară, păsările din ogradă se strâng în coteţul lor. Găinile îşi cheamă puii, pe ici pe colo se aude un măcăit de raţe şi gânguritul tandru al porumbeilor.

XI. Pianişti
Doi pianişti începători exersează. Gamele şi terţele lor stângace stârnesc indignarea “celorlalte animale”, plictisite de această muzică ciudată.

XII. Fosile
Timbrul sticlos al xilofonului reaminteşte tema dansului scheletelor din Dansul macabru de Saint-Saëns; reluată de întreaga orchestră, aceasta se împleteşte apoi cu alte “fosile” - o serie de motive din diverse cântece la modă în Franţa în a doua jumătate a secolului XIX.

XIII. Lebăda
Un patetic solo de violoncel evocă linia graţioasă şi plutirea molcomă dar semeaţă a lebedei.